Decizia de a crește ca părinte de dragul copilului

Copiii cresc – este o afirmație adevărată. Cresc cu repeziciune, și privind la felul în care se dezvoltă ei, timpul parcă se comprimă. Mai mereu te regăsești în postura de părinte nepregătit să faci față schimbărilor care se petrec în ei. Atât în interior cât și la exterior.

Schimbările și noutatea în viața copiilor sunt elemente ce au un grad minim de predictibilitate. Poți intui schimbările dar nu le poți anticipa anvergura.

Poți iubi doar așa cum numai un părinte o poate face și, de dragul copilului tău, poți să te adaptezi la caracteristicile noutății în sine, însă numai dacă nu dezvolți o atitudine de om pasiv, resemnat. Și aceasta pentru că resemnarea nu aduce nimic bun cu sine. Nici pasivitatea.

Soluția este să crești și să înveți odată cu ei. Cineva spunea că începi să mori puțin câte puțin atunci când ai încetat să mai înveți. Când ai încetat să mai crești.

Consider că a învăța despre copilul tău și mai înainte de aceasta, de a-l cunoaște în profunzime, este o călătorie minunată care nu are sfârșit. Iar ceea ce descoperi despre și prin el are caracter de miracol. Dovedit.

Opinia mea este că în relația părinte-copil se naște o dilemă: cine crește de fapt? Răspunsul este simplu aici. Creștem împreună. Dacă regăsești dilema aceasta în analiza propriei vieți, sau răspunsul simplu enunțat, te invit să ne spui și nouă cum și în ce situație ai constatat că ai crescut alături de copilul tău.

Sunt situații în viață când, din pricina copilului tău, recurgi la schimbări majore în ceea ce privește mentalitatea. Mentalitatea sau filozofia de viață  poate deveni o barieră în calea cunoașterii copilului tău. Atunci este cazul să te adaptezi.

Copiii au harul acesta de a ridica întrebări al căror răspuns nu îl cunoaștem încă, pentru că noi înșine nu ne-am confruntat niciodată cu întrebarea respectivă. Nu am pus niciodată problema astfel, sau nu am privit niciodată problema din perspectiva copilului nostru.

Se spune că dacă nu ești în stare să traduci în cuvinte simple lucruri complicate, acele lucruri complicate pe care nu le poți explica, de fapt sunt concepte pe care nu le-ai înțeles niciodată suficient de bine. Practic un copil te provocă să te cunoști mai bine.

Un copil te solicită atât intelectual cât și emoțional și o face la modul inocent, fără să anticipeze că resursele tale sunt limitate. De fapt aceasta este realitatea. Suntem limitați. În special ca părinți. Îți trebuie o doză mare de curaj și de smerenie să recunoști că nu le știi pe toate, că ai încă mult de învățat, că nu ești perfect. Și ca să o poți face trebuie să fii deschis la minte.

Povesteam cu un viitor tătic și ajungeam împreună la concluzia că cel mai bun răspuns la întrebările copiilor este ”Dar tu ce crezi despre asta?”. Să îl ajuți să gândească, să îi oferi cadrul adecvat în care să își formeze convingerile, să îl corectezi cu răbdare, devotament și nesfârșită dragoste atunci când este cazul. Acesta este, poate, cel mai adecvat și cel mai puțin practicat mod de a ajuta un copil să gândească în loc să preia răspunsuri ”de-a gata”, să capete încredere în propriile raționamente, în loc să caute validare și aprobare în exterior la tot pasul.

Pentru a înțelege mecanismul gândirii unui copil, este nevoie să te transpui în pielea lui, să te implici în jocurile lui și să citești mult pe teme de parenting. Vei renunța astfel la prejudecăți când vei afla, printre altele, că nu există ”copil rău” și că, atunci când acesta refuză să-ți urmeze sfaturile, o face din considerente pur afective, pentru că în mintea lui nu sunt încă formate conceptele de ”bine” și ”rău” și nici ideea de ”cauză-efect”; copilul, așadar, nu se gândește la implicațiile propriului comportament asupra altora sau asupra lui însuși. Este nevoie de mult tact și răbdare, pentru a-l ajuta pe micuț să înțeleagă aceste lucruri complexe și de disponibilitatea de a învăța continuu.

 

 

 

Tătic de succes sau părinte de neegalat?

Sunt puțini bărbați în lumea asta care au reușit cu succes să îmbine cele două ipostaze atât de importante, aceea de tată precum și cea de părinte. Pentru că, haideți să recunoaștem, cele două concepte nu sunt întotdeauna sinonime.

Și când susțin afirmația aceasta o fac deoarece a fi tată, are de-a face mai mult cu aspectul biologic și natural, firesc al lucrurilor. Să fii tată de copii nu este atât de greu, și de asta v-ați convins probabil, sau poate vă veți convinge în viitorul apropiat. Înseamnă să te implici activ în aducerea pe lume a unui bebeluș, să stai lângă mămica lui în perioada dificilă dar extraordinar de frumoasă a sarcinii, sa fii acolo când vine pe lume, și apoi sa îl susții pe tot parcursul vieții până ajunge la maturitate, gata să își ia zborul din vechiul cuib, către un nou așezământ.

Dar a fi părinte înseamnă ceva mai mult de atât. Înseamnă a fi parte integrantă în viața copilului tău, a fi nelipsit din viața lui. Cum spunea cineva odinioară, să-i fii copilului tău întotdeauna în preajmă și niciodată în cale.

Să fii părinte înseamnă să fii  complet implicat emoțional. Toți tăticii au un nivel semnificativ de implicare emoțională. Și așa este natural să fie. Părintele însă își dă seama ca este de neînlocuit pentru copilul său. El trebuie să fie prezent, implicat și determinant în viața copilului său. Nu este suficient să fii tatăl care aduce bani în casă, pentru că indiferent cât de mult ai contribui la bunăstarea familiei, copilul va prețui mai mult întotdeauna faptul că ești lângă el și că ți-ai făcut timp pentru el. Cadourile sau jucăriile sofisticate și scumpe chiar dacă îl vor entuziasma foarte tare, nu vor ajunge să te înlocuiască niciodată.

Să fii părinte înseamnă să îți asumi responsabilitatea de model și mentor pentru copilul tău. Niciodată nu vei fi în stare să înțelegi deplin ce rol uimitor joci în formarea caracterului și șlefuirea personalității copilului tău. Dacă îți faci timp să sapi puțin în trecutul tău și sa fii sincer cu tine însuți într-un moment de introspecție, vei vedea cât de mult din ceea ce ești astăzi ai preluat de la părintele tău. Sunt lucruri pe care le iubești, și altele pe care le detești. Însă indiferent care este ponderea dintre cele două, ești o bună parte din ceea ce părintele tău ți-a insuflat.

Să fii părinte înseamnă să fii partenerul preferat de joacă al copilului tău, să creezi premizele unei dezvoltări emoționale, intelectuale și spirituale pentru copilul tău și să pui bazele unei relații bazată pe încredere și respect mutual cu copilul tău. Din nefericire, mulți dintre tăticii zilelor noastre aleg succesul personal fără să țină seama de importanța unei paternități asumate.

Departe de a fi un articol complet despre ceea ce înseamnă să fii părinte, prezenta expunere se vrea a fi mai degrabă un semnal de alarmă adresat conștiinței. Conștiinței mele de proaspăt tătic și de părinte în devenire.

Tătic de succes sau părinte de neegalat

Tătic de succes sau părinte de neegalat

 

Bucuria de a fi tătic

Printre realizările de căpătâi ale vieții se numără, fără îndoială, calitatea de părinte. Nu pot să exprim suficient de relevant paleta de sentimente copleșitoare care se nasc în inima unui proaspăt tătic.

(NE) Stăpânirea de sine

L-am văzut pe Alexandru pentru prima oară pe holurile spitalului. Printre zeci de telefoane date prietenilor și conversații cu alți tătici din preajmă, încercam să îmi stăpânesc emoțiile și lacrimile. Să nu spui că e drept că și bărbații plâng câteodată, e o idioțenie.

Batistele din hârtie și al meu ego

N-am văzut în viața mea ceva mai frumos, mai fragil, mai delicat și mai încântător. Vederea acelei sărmăluțe înfășata strașnic, după regulile maternității, care cântărea puțin peste trei kilograme, mi-a răpit capacitatea de a mă raporta corect la batistele de hârtie. Acestea, din simple elemente de decor, se dovediră dintr-o dată indispensabile și extrem de utile pentru ego-ul meu masculin.

Momentele acestei prime extraordinare întrevederi, care nu a durat mai mult de câteva secunde asemeni unei străfulgerări, mi-au adus aminte că lumea mea s-a schimbat dramatic. În nemaipomenit de bine! Cu fețișoara albă ca laptele, micuț cât o mogâldeața și somnoros în majoritatea timpului, Alexandru îți răpea printr-un zâmbet generos toată oboseala sau indispoziția provocată de aceasta.

Despre adaptabilitate

Lunile care au urmat, au adus noi semnificații și valențe conceptului de adaptabilitate, în condițiile în care Alexandru se lupta cu înverșunare să se adapteze la viața extrauterină, iar noi adaptându-ne la noua condiție cea de părinți.

Nopțile și poezia

Pentru noi cuplul, nopțile erau timp de nesfârșită poezie, în sensul că puteam face aproape orice altceva în afară de somn continuu și sănătos. Oboseala atunci când devii părinte devine parte integranta a condiției tale. Cearcănele, o realitate imposibil de îndepărtat. Dar împlinirea pe care o ai atunci când te străduiești sa iți adormi pruncul la piept, mai înainte de a începe tu însuți să pici din pricina epuizării, și a începe să îl săruți în timp ce a adormit deja, este indescriptibilă în cuvintele din DEX.

Bucuria de a fi tătic

Bucuria de a fi tătic I Sursa

Relația nefirească dintre noi bărbații și diminutive

Alexandru m-a ajutat să înțeleg că nici un diminutiv nu este suficient de drăgălaș sau suficient de sugestiv pentru a mă raporta corect la el. Bărbatul este în genere incompatibil cu noțiunea de diminutiv. Bărbatul deși apelează la diminutive decât în situații extrem de rare, a devenit indisolubil legat de acestea în exprimarea directă. Cum să te poți raporta corect la un copil fără înțelegerea necesității diminutivelor?

Eu și fobiile mele neîntemeiate

Eram atât de preocupat de status-ul respirator al lui Alexandru în primele nopți în care a ajuns acasă de la maternitate, că tresăream speriat din somnul de scurtă durată, și mergeam să îl verific. Mă întrebam cu îngrijorarea specifică doar unui buimac în puterea nopții dacă mai respiră sau nu, și cu propria respirație întretăiată îi ascultam bătăile alerte ale inimioarei sale micuțe. Mă linișteam ascultându-l și observând vreo mișcare cât de mică fie a abdomenului, fie o tresărire fină în somnul lui dulce. Dar până atunci inima-mi bătea să spargă pieptul.

Felul în care un copil percepe lumea

Este fantastic să observi felul în care un pui de om încearcă să perceapă lumea de lângă el. Prin privirea care nu se odihnește niciodată, mișcările dezordonate și sunetele aprope imposibil de reprodus, curiozitatea sa fără margini te copleșește.

Tăticii și semnificația plânsului la copil

Ai face orice ca tătic să descifrezi semnificația plânsului copilului tău. Să înțelegi ce anume îl deranjează și cum anume poți să ii faci tranziția de la confortabila viață intrauterină la mediul exterior, mai lină, mai dulce. Doar timpul petrecut lângă bebeluș te învață și iți oferă răspunsul la aceasta chestiune.

Despre mămici și influența lor benefică asupra tăticilor

Nu am scris deloc despre mămici. Adevărul este că ele te inspiră prin grija și preocuparea lor continuă de a-l iubi și proteja pe micuț. Noi tăticii, mai bădărani din fire și cu o predispoziție mai redusă spre drăgălășenii și exprimarea sentimentelor de dragoste și apreciere, avem de învățat de la partenerele noastre de viață, de la soțiile noastre, în mod continuu să relaționăm cu copiii noștri astfel încât să dezvoltăm relații de calitate cu ei.

Bucuria de a fi tată pe drept cuvânt li se datorează lor, mămicilor.

De acord?