Pe drumul de la suferință la deznădejde

Suferință vs Timp

Suferință vs Timp

Această postare este despre suferință. Este vorba despre un real drum al disperării pe care adeseori îl parcurgem fără a-l conștientiza decât poate după mult prea multă vreme de amărăciune și deznădejde.

Căutăm explicații rezonabile la suferințele noastre. Să ne înțelegem de la bun început: nu există explicații simple la problema suferinței niciunuia dintre noi. Și din pricina faptului că nu reușim să le identificăm, cu ușurință purcedem la a căuta vinovați. Responsabili direct cu situația nenorocită în care ne găsim.

Adeseori cel dintâi vinovat pe care îl identificăm în încercarea noastră sărmană de a înțelege ce ne-a lovit, este chiar Dumnezeu. Ne raportăm în multe cazuri la Dumnezeu ca la un etern polițai universal care nu are ceva mai bun de făcut decât să ne altoiască cu bastonul din dotare peste față exact atunci când ne este lumea mai dragă.

Când suferim profund uităm să devenim raționali. Suntem sub asediul unor sentimente contradictorii. Și dacă percepția despre divinitate este una care seamănă descrierii de mai sus, atunci dăm vina pe Dumnezeu. Și de aici la depresie mai este un singur pas.

Cum se întâmplă în majoritatea situațiilor în care suferim, când simțim că însăși divinitatea este împotriva noastră, universul nostru interior se năruie și devenim depresivi cu acte în regulă. Dacă nici Dumnezeu nu ne mai iubește și a ales să ne lovească, la ce bun să mai trăim, s-ar întreba unii.

Alteori dăm vina pe oamenii de lângă noi. Pe mame, pe tați, pe bunici blânzi ca brațele unui buldozer, pe profesori nepregătiți, pe soți abuzivi, pe soții neînțelegătoare. Și uite așa ne transformăm în victime sigure. Percepția noastră alterată în cazul acesta este strâns legată de faptul că îi transformăm în mintea noastră pe cei de lângă noi, în torționari.

Cu alte cuvinte noi înșine le permitem să ne rănească și să producă în noi drame și traume adânci.

Odată dezvoltată mentalitatea de victimă, aceasta nu este ușor de îndepărtat.

Alteori dăm vina pe noi. Și nu este deloc confortabil. Pentru că atunci când te consideri vinovat de o situație fără ieșire din viața ta, automat vei începe să te biciuiești. Și crede-mă o vei face până când ceva din tine se va rupe iremediabil în bucăți.

Autoflagelarea este o practică des întâlnită, și credeți-mă, din ce în ce mai puțini oameni consacrați unei vieți pioase o practică. Cel mai des o practicăm noi, oameni obișnuiți, cu probleme obișnuite.

Ca să rezum cumva cele scrise mai sus, ei bine, consider că atunci când aruncăm vina pe Dumnezeu pentru nenorocirile noastre procedăm neînțelept, și croim în noi înșine loc depresiei; când dăm vina pe alții ne transformăm în victime sigure, iar când vom da vina pe noi înșine ne vom autoflagela fără milă.

Explicația viabilă în cazul suferințelor noastre nu se rezumă la vinovați. Suferințele noastre sunt menite pentru o vreme pentru a edifica în noi ceea ce este mai de preț decât mult aur curat: caracterul.

Răspunsul nu este în identificarea vinovaților, ci în identificarea aportului situației sau suferinței respective la clădirea caracterului nostru.

De cele mai multe ori suferința este o binecuvântare bine deghizată.

 

 

 

Iubirile care dor

Un capitol care s-a închis în viața mea de multă vreme este intitulat iubiri care au durut prea mult. Cu toții am fost pe rând mai întâi martori, mai apoi tributari unor astfel de iubiri. Pentru că trece multă vreme până ajungem să înțelegem că dragostea este o forță extraordinară, nu doar un sentiment pasager.

Departe de mine intenția de a mă transforma în postarea acesta într-un soi de Dr. Love. Mai degrabă vreau să aștern aici câteva concluzii principiale despre dragoste așa cum a fost ea din perspectivă personală, evitând să intru în detalii.

1. Iubirile care dor  prea mult sunt un nonsens. Spunea cineva că cea mai minunată experiență pe care o poți trăi este să iubești și să fii iubit. Nu poți pretinde că iubești și în același timp să provoci suferință omului care ți-a devenit drag. E adevărat că exista momente care ne dor în orice relație, dar acestea sunt sporadice atât ca frecvență cât și ca intensitate. Iertarea reciprocă este un exercițiu constant într-o relație sănătoasă, fiind singura manifestare care aduce restaurare și sănătate unei relații în care sunt implicați doi oameni imperfecți.

2. Iubirile care dor sunt imature. Oameni imaturi generează iubiri imature care se sfârșesc prematur. Oamenii maturi au înțeles cine sunt, care le este scopul și semnificația vieții și sunt mulțumiți de experiența lor de a fi fără a avea nevoie de elemente din exterior. Pentru că pentru oamenii imaturi, o relație este ca o cârjă. Un ajutor care să le facă viața searbădă, monotonă și neîmplinită mai colorată și mai ușor de suportat. În mod automat oameni ca aceștia produc suferință și nefericire reciprocă, pentru că au intrat în relație într-un moment în care nu erau pregătiți.

3. Iubirile care dor sunt egocentrice. Te iubesc, dar mie ce îmi iese la afacerea asta? E o întrebare ce nu-și are rostul în dragoste. Iubirile egocentrice dor atât de tare pentru că te fac să te simți folosit și prins într-un sistem care te degradează și te devastează emoțional. Nu poți iubi autentic fiind încărcat cu o motivație egoistă. Doar te amăgești.

4. Iubirile care dor sunt formale. Suferința într-o relație aduce cu sine și un soi de formalism. Ceva lipsit de viață, de esență, ceva care îți îndreaptă în permanență privirile către altceva și altcineva. Entuziasmul și exuberanța caracterizează iubirile intense.

5. Iubirile care dor sunt degradante. Abuzul de orice natură ar fi el într-o relație nu este permis. Fie că vorbim de factori abuzivi fizici sau emoționali indiferent de măsură, vorbim despre degradare. Abuzul degradează atât pe inițiator cât și pe cel abuzat. Deformează percepția despre sine, percepția despre putere și despre echilibru.

Pune capăt unor astfel de iubiri, învață din ele, nu te lăsa doborât de ele și nu înceta să cauți până când acea minunata experiență numită dragoste se va fi petrecut. Când alegi dragostea, fă-o cu mintea și cu inima. Nu din teama de singurătate ci din dorința de a crește lângă omul pe care îl prețuiești.

Iubirile care dor n-au rost. Pentru că nu sunt iubiri, ci doar relații. Nesănătoase. Sunteți de acord cu mine?