Violența domestică și metehnele ei

 

Ați întâlnit vreodată ”bărbați” care se mândresc cu ultima corecție fizică aplicată iubitelor, soțiilor, sau copiilor?

Din nefericire am întâlnit astfel de ”oameni”. Care se lăudau cu asta și nu erau în stare de ebrietate.

Nu sunt capabil să înțeleg conceptul de violență sau agresivitate fizică în general, excepție făcând sportul, unde există reguli bine delimitate.

Se întâmplă frecvent la sat. Există la sat, printre bărbați, convingerea că femeia trebuie să își primească porția de abuz zilnic, ca să nu uite cine cântă în casă. Să nu uite că pumnul bărbatului atârnă ca argument final într-o discuție în care el ar fi fost perdant la masa negocierilor. Din păcate și spațiul urban are multe astfel de momente triste de relatat, multe povești de tăcere vinovată.

Vă voi istorisi trei situații în care am întâlnit astfel de specimene.

Am copilărit într-un oraș mare, cu blocuri mici. În cartier, ne cunoșteam între noi, în bloc eram aproape ca o familie. Și când spun -aproape- o spun pentru că existau de regulă și excepții. Deasupra apartamentului în care am crescut, indiferent de ora din noapte sau din zi, fie că era zi din săptămână sau weekend, în orice moment se putea dezlănțui iadul. Domnul, cu pricina, printre sudalme, răcnete și apelative de tot genul își împungea soția cu acul de croitorie, ca să nu-i lase semne. N-o bătea, o înțepa cu acul doar.

Pe asta o putem include la capitolul tortură. Securiștii băteau oamenii cu răngile înainte de revoluție, învelindu-i în covoare. Ca să nu le lase semne.

Întrebat de majoritate de  ce scandaluri într-un imobil de locuințe destul de liniștit, invariabil, cu un rânjet mândru și stupid  de parcă ar fi trebuit decorat pentru performanță, spunea : ”o cere”

Un alt caz tembel l-am cunoscut în urmă cu 10 ani. Femeia a stat lângă un soț abuziv o viață întreagă. Se obișnuise cu bătaia, dar la un moment dat, n-a mai rezistat tratamentului dur aplicat și și-a văzut de drumul ei. Deși traumatizată, în singurătate, și-a regăsit echilibrul și puterea de a-și continua viața.

Ultimul caz, cel mai nenorocit dintre toate, l-am întâlnit la țară.

Omul se lăuda că la câteva zile după nuntă a instituit legea pumnului în casă pentru a-i fi recunoscute meritele de mascul feroce. Scuza? Fusese provocat.

Care sunt cauzele violenței domestice? Probabil că o teamă viscerală. Probabil sentimente vechi de frustrare și mânie reprimată. Teama de a nu scăpa lucrurile de sub control. Sau de a fi dominat.

Motto-ul acestui blog este: ”Pentru că nu argumentul forței contează ci forța argumentului”. Iar în lumina acestui motto, orice abuz de orice natură în plan familial trebuie să înceteze.

Am menționat cazuri în care femeile au fost abuzate fizic. Nu am enumerat și celelalte tipuri de abuzuri consemnate, care nu se văd cu ochiul liber. Cele care nu lasă vânătăi dar care crează drame și traume consistente.

Nu am luat în calcul abuzul fizic și psihic asupra copiilor. Copii care cresc dezrădăcinați din pricina taților violenți sau mamelor agresive. Aici balanța se înclină și mai mult.

De asemenea trebuie precizat că există cazuri de abuz indirect asupra copilului atunci când în sânul familiei mama este agresată.

 

Potrivit statisticilor, despre violența domestică românii au auzit pomenindu-se într-un procent de peste patruzeci la sută în interiorul rețelei lor sociale, după cum relevă ”Barometrul de opinie publică – Adevărul despre România” ce a fost realizat de INSCOP Research la comanda Adevărul în anul 2013.

Violența în familie reprezintă un flagel împotriva căruia trebuie luate măsuri urgente. Potrivit surselor, până la sfârșitul acestui an n.a. (2015), în România, va fi deschisă o linie telefonică directă pentru cei ce au parte de orice formă de violență domestică, și le va fi întocmită o fișă cu istoricul abuzurilor care să poată fi ulterior fi pusă la dispoziția justiției.

Dragostea nu trebuie să doară!

Rolul vital al ambilor părinți în viața copilului

Rolul de părinte este o artă, necesită învățare și formare continuă și are la bază înțelegerea marii responsabilități fată de micuț din momentul concepției acestuia.

Încă din timpul vieții intrauterine, copilul percepe prezența ambilor părinți: mai întâi le aude vocile, le simte atingerea prin burtica mamei, într-un cuvânt, primește căldura afectivă a acestora care îl ajută să se dezvolte armonios.

Prezența și implicarea părinților în viața micuțului este vitală și în primii ani de viață, dar și mai târziu, în timpul școlarității și la adolescență.

Dacă mama reprezintă pentru copil satisfacerea nevoilor primare (iubire necondiționată, calm, căldură, hrană), tatăl oferă stabilitate și siguranță. De relația cu tatăl depinde și încrederea copilului în forțele proprii, el fiind cel care favorizează autonomia copilului, ruperea ”cordonului ombilical”- legătura strânsă a copilului cu mama.

Extrem de importantă pentru copil este relația dintre părinții săi, tipul de imagine al acestora unul față de celălalt. De exemplu, felul cum se raportează mama la tată va constitui baza atitudinii copilului față de autoritate în general, iar aceasta se va perpetua până la maturitate. Tot tatăl este cel care clădește curajul copilului și abilitatea de a socializa, precum și echilibrul afectiv al acestuia. Specialiștii au constatat că cei mai predispuși la depresie sunt copii care au crescut cu un tată absent sau fără tată.

Pe de altă parte, în familie se pun bazele educației unui copil, încă din primii ani de viață. Câteva greșeli în educația copilului îi vor afecta dezvoltarea pe termen lung, mai ales dacă ele sunt repetate ca tipar de viață: permisivitatea excesivă sau răsfățul duc la formarea unui caracter capricios și la nerecunoașterea autorității, iar manifestarea excesivă a autorității și utilizarea predilectă a pedepselor corporale duc la formarea unui adult cu accese de rebeliune sau extrem de supus și lipsit de încredere în forțele proprii.

Iată principiile adleriene pe care psihologii le consideră benefice în creșterea și educarea copiilor:

  • zidirea respectului reciproc părinte-copil;
  • încurajarea copilului;
  • oferirea sentimentului de siguranță;
  • stabilirea de consecințe logice și naturale (recompensa și pedeapsa) față de comportamentul copilului;
  • concordanță între vorbe și fapte;
  • atenție pozitivă acordată copilului (încurajări, lauda față de comportamentul pozitiv);
  • oferirea de modele pentru soluționarea conflictelor cu alți copii;
  • evitarea răsfățului și a neglijării;
  • înțelegerea scopurilor și a motivelor de acțiune ale copilului;
  • evitarea accentuării greșelilor copilului;
  • stabilirea de întruniri și ritualuri de familie;
  • petrecerea unui timp de amuzament împreună cu părinții.

Cel mai important dar pe care îl poți oferi copilului tău este iubirea: afecțiunea autentică va favoriza dezvoltarea armonioasă a copilului din toate punctele de vedere: fizic, intelectual, emoțional și spiritual. Cu cât ”rezervorul” de iubire al copilului este mai plin, cu atât acesta are șanse mai mari de a deveni un adult sănătos și perfect funcțional, într-un cuvânt, un om de succes.

 

Tătic de succes sau părinte de neegalat?

Sunt puțini bărbați în lumea asta care au reușit cu succes să îmbine cele două ipostaze atât de importante, aceea de tată precum și cea de părinte. Pentru că, haideți să recunoaștem, cele două concepte nu sunt întotdeauna sinonime.

Și când susțin afirmația aceasta o fac deoarece a fi tată, are de-a face mai mult cu aspectul biologic și natural, firesc al lucrurilor. Să fii tată de copii nu este atât de greu, și de asta v-ați convins probabil, sau poate vă veți convinge în viitorul apropiat. Înseamnă să te implici activ în aducerea pe lume a unui bebeluș, să stai lângă mămica lui în perioada dificilă dar extraordinar de frumoasă a sarcinii, sa fii acolo când vine pe lume, și apoi sa îl susții pe tot parcursul vieții până ajunge la maturitate, gata să își ia zborul din vechiul cuib, către un nou așezământ.

Dar a fi părinte înseamnă ceva mai mult de atât. Înseamnă a fi parte integrantă în viața copilului tău, a fi nelipsit din viața lui. Cum spunea cineva odinioară, să-i fii copilului tău întotdeauna în preajmă și niciodată în cale.

Să fii părinte înseamnă să fii  complet implicat emoțional. Toți tăticii au un nivel semnificativ de implicare emoțională. Și așa este natural să fie. Părintele însă își dă seama ca este de neînlocuit pentru copilul său. El trebuie să fie prezent, implicat și determinant în viața copilului său. Nu este suficient să fii tatăl care aduce bani în casă, pentru că indiferent cât de mult ai contribui la bunăstarea familiei, copilul va prețui mai mult întotdeauna faptul că ești lângă el și că ți-ai făcut timp pentru el. Cadourile sau jucăriile sofisticate și scumpe chiar dacă îl vor entuziasma foarte tare, nu vor ajunge să te înlocuiască niciodată.

Să fii părinte înseamnă să îți asumi responsabilitatea de model și mentor pentru copilul tău. Niciodată nu vei fi în stare să înțelegi deplin ce rol uimitor joci în formarea caracterului și șlefuirea personalității copilului tău. Dacă îți faci timp să sapi puțin în trecutul tău și sa fii sincer cu tine însuți într-un moment de introspecție, vei vedea cât de mult din ceea ce ești astăzi ai preluat de la părintele tău. Sunt lucruri pe care le iubești, și altele pe care le detești. Însă indiferent care este ponderea dintre cele două, ești o bună parte din ceea ce părintele tău ți-a insuflat.

Să fii părinte înseamnă să fii partenerul preferat de joacă al copilului tău, să creezi premizele unei dezvoltări emoționale, intelectuale și spirituale pentru copilul tău și să pui bazele unei relații bazată pe încredere și respect mutual cu copilul tău. Din nefericire, mulți dintre tăticii zilelor noastre aleg succesul personal fără să țină seama de importanța unei paternități asumate.

Departe de a fi un articol complet despre ceea ce înseamnă să fii părinte, prezenta expunere se vrea a fi mai degrabă un semnal de alarmă adresat conștiinței. Conștiinței mele de proaspăt tătic și de părinte în devenire.

Tătic de succes sau părinte de neegalat

Tătic de succes sau părinte de neegalat

 

Bucuria de a fi tătic

Printre realizările de căpătâi ale vieții se numără, fără îndoială, calitatea de părinte. Nu pot să exprim suficient de relevant paleta de sentimente copleșitoare care se nasc în inima unui proaspăt tătic.

(NE) Stăpânirea de sine

L-am văzut pe Alexandru pentru prima oară pe holurile spitalului. Printre zeci de telefoane date prietenilor și conversații cu alți tătici din preajmă, încercam să îmi stăpânesc emoțiile și lacrimile. Să nu spui că e drept că și bărbații plâng câteodată, e o idioțenie.

Batistele din hârtie și al meu ego

N-am văzut în viața mea ceva mai frumos, mai fragil, mai delicat și mai încântător. Vederea acelei sărmăluțe înfășata strașnic, după regulile maternității, care cântărea puțin peste trei kilograme, mi-a răpit capacitatea de a mă raporta corect la batistele de hârtie. Acestea, din simple elemente de decor, se dovediră dintr-o dată indispensabile și extrem de utile pentru ego-ul meu masculin.

Momentele acestei prime extraordinare întrevederi, care nu a durat mai mult de câteva secunde asemeni unei străfulgerări, mi-au adus aminte că lumea mea s-a schimbat dramatic. În nemaipomenit de bine! Cu fețișoara albă ca laptele, micuț cât o mogâldeața și somnoros în majoritatea timpului, Alexandru îți răpea printr-un zâmbet generos toată oboseala sau indispoziția provocată de aceasta.

Despre adaptabilitate

Lunile care au urmat, au adus noi semnificații și valențe conceptului de adaptabilitate, în condițiile în care Alexandru se lupta cu înverșunare să se adapteze la viața extrauterină, iar noi adaptându-ne la noua condiție cea de părinți.

Nopțile și poezia

Pentru noi cuplul, nopțile erau timp de nesfârșită poezie, în sensul că puteam face aproape orice altceva în afară de somn continuu și sănătos. Oboseala atunci când devii părinte devine parte integranta a condiției tale. Cearcănele, o realitate imposibil de îndepărtat. Dar împlinirea pe care o ai atunci când te străduiești sa iți adormi pruncul la piept, mai înainte de a începe tu însuți să pici din pricina epuizării, și a începe să îl săruți în timp ce a adormit deja, este indescriptibilă în cuvintele din DEX.

Bucuria de a fi tătic

Bucuria de a fi tătic I Sursa

Relația nefirească dintre noi bărbații și diminutive

Alexandru m-a ajutat să înțeleg că nici un diminutiv nu este suficient de drăgălaș sau suficient de sugestiv pentru a mă raporta corect la el. Bărbatul este în genere incompatibil cu noțiunea de diminutiv. Bărbatul deși apelează la diminutive decât în situații extrem de rare, a devenit indisolubil legat de acestea în exprimarea directă. Cum să te poți raporta corect la un copil fără înțelegerea necesității diminutivelor?

Eu și fobiile mele neîntemeiate

Eram atât de preocupat de status-ul respirator al lui Alexandru în primele nopți în care a ajuns acasă de la maternitate, că tresăream speriat din somnul de scurtă durată, și mergeam să îl verific. Mă întrebam cu îngrijorarea specifică doar unui buimac în puterea nopții dacă mai respiră sau nu, și cu propria respirație întretăiată îi ascultam bătăile alerte ale inimioarei sale micuțe. Mă linișteam ascultându-l și observând vreo mișcare cât de mică fie a abdomenului, fie o tresărire fină în somnul lui dulce. Dar până atunci inima-mi bătea să spargă pieptul.

Felul în care un copil percepe lumea

Este fantastic să observi felul în care un pui de om încearcă să perceapă lumea de lângă el. Prin privirea care nu se odihnește niciodată, mișcările dezordonate și sunetele aprope imposibil de reprodus, curiozitatea sa fără margini te copleșește.

Tăticii și semnificația plânsului la copil

Ai face orice ca tătic să descifrezi semnificația plânsului copilului tău. Să înțelegi ce anume îl deranjează și cum anume poți să ii faci tranziția de la confortabila viață intrauterină la mediul exterior, mai lină, mai dulce. Doar timpul petrecut lângă bebeluș te învață și iți oferă răspunsul la aceasta chestiune.

Despre mămici și influența lor benefică asupra tăticilor

Nu am scris deloc despre mămici. Adevărul este că ele te inspiră prin grija și preocuparea lor continuă de a-l iubi și proteja pe micuț. Noi tăticii, mai bădărani din fire și cu o predispoziție mai redusă spre drăgălășenii și exprimarea sentimentelor de dragoste și apreciere, avem de învățat de la partenerele noastre de viață, de la soțiile noastre, în mod continuu să relaționăm cu copiii noștri astfel încât să dezvoltăm relații de calitate cu ei.

Bucuria de a fi tată pe drept cuvânt li se datorează lor, mămicilor.

De acord?