Ceea ce îți place
Personal

Șansa de a face ceea ce îți place

Să faci ceea ce îți place este extraordinar.

Este plăcut să te trezești în zorii zilei și să tragi cu nesaț aerul proaspăt de munte în piept. Este de asemenea, o mare plăcere să sorbi cu poftă din cafeaua fierbinte și să te bucuri de aromele îmbietoare ale gustărilor de dimineață. E un har să respiri și în ritmul acela al respirației liniștite de dimineață, să adresezi un mănunchi de gânduri de mulțumire Celui de Sus.

E o binecuvântare să muncești și prin sudoarea frunții să îți câștigi pâinea cea de toate zilele. Dar este un har și mai ales să transpiri făcând lucruri care îți sunt dragi. Îmi este drag online-ul și îmi este dragă Social Media cu toate cotloanele ei bine camuflate. Îmi este dragă munca de creație și tot procesul care ar trebui să întregească această muncă.

Este adevărat că procesul de creație, de partea aceasta a eternității presupune acele 99 de procente de transpirație, și acel 1 procent de inspirație. Iar dacă inspirația nu a sosit încă, înseamnă că nu te-ai străduit suficient.

Dacă transpirația este eminamente umană, inspirația este de origine divină.

Consider că oamenii care sunt apropiați de divinitate sunt oameni cu adevărat inspirați. Oamenilor cărora li s-a insuflat acea scânteiere divină, acea fărâmă din înțelepciunea divină, sunt aceia care acordă prioritate Cerului în gândurile lor.

Poți fi însă creativ și în a distruge, în a pângări sau a devasta în jurul tău. Și asta tot de la divinitate ți se trage.

Când mă refer la divinitate nu pot evita să menționez cei doi poli ai acesteia. Polul luminii și polul întunericului. Este ca în povestirea cu lupul cel bun și lupul cel rău, și bătălia dintre ei pentru sufletul tău va fi câștigată de acela pe care îl vei hrăni cu regularitate.

Inspirația de a crea lucruri bune, frumoase, vine din lumină. De aceea rămâi în lumină și aceasta îți va călăuzi pașii. Câtă vreme pășești în lumină transpirația ta va fi răsplătită la vremea potrivită cu acea scânteiere de geniu.

Procesul de creație este adeseori îngrădit de temeri. De rigori nejustificate. De îngrădiri fără rost. Să faci ceea ce îți place este magic.

Luminii îi place să creeze. Să creeze viața în cele mai desăvârșite forme.

Ceea ce îți place
Ceea ce îți place

În concluzie, rămâi în lumină dacă vrei să transpiri cu rost. Citește mult și vei avea mai multă lumină. Și iubește ceea ce faci!

 

 

 

 

 

 

 

Suferință
Colțul Terapeutului

Pe drumul de la suferință la deznădejde

Suferință vs Timp
Suferință vs Timp

Această postare este despre suferință. Este vorba despre un real drum al disperării pe care adeseori îl parcurgem fără a-l conștientiza decât poate după mult prea multă vreme de amărăciune și deznădejde.

Căutăm explicații rezonabile la suferințele noastre. Să ne înțelegem de la bun început: nu există explicații simple la problema suferinței niciunuia dintre noi. Și din pricina faptului că nu reușim să le identificăm, cu ușurință purcedem la a căuta vinovați. Responsabili direct cu situația nenorocită în care ne găsim.

Adeseori cel dintâi vinovat pe care îl identificăm în încercarea noastră sărmană de a înțelege ce ne-a lovit, este chiar Dumnezeu. Ne raportăm în multe cazuri la Dumnezeu ca la un etern polițai universal care nu are ceva mai bun de făcut decât să ne altoiască cu bastonul din dotare peste față exact atunci când ne este lumea mai dragă.

Când suferim profund uităm să devenim raționali. Suntem sub asediul unor sentimente contradictorii. Și dacă percepția despre divinitate este una care seamănă descrierii de mai sus, atunci dăm vina pe Dumnezeu. Și de aici la depresie mai este un singur pas.

Cum se întâmplă în majoritatea situațiilor în care suferim, când simțim că însăși divinitatea este împotriva noastră, universul nostru interior se năruie și devenim depresivi cu acte în regulă. Dacă nici Dumnezeu nu ne mai iubește și a ales să ne lovească, la ce bun să mai trăim, s-ar întreba unii.

Alteori dăm vina pe oamenii de lângă noi. Pe mame, pe tați, pe bunici blânzi ca brațele unui buldozer, pe profesori nepregătiți, pe soți abuzivi, pe soții neînțelegătoare. Și uite așa ne transformăm în victime sigure. Percepția noastră alterată în cazul acesta este strâns legată de faptul că îi transformăm în mintea noastră pe cei de lângă noi, în torționari.

Cu alte cuvinte noi înșine le permitem să ne rănească și să producă în noi drame și traume adânci.

Odată dezvoltată mentalitatea de victimă, aceasta nu este ușor de îndepărtat.

Alteori dăm vina pe noi. Și nu este deloc confortabil. Pentru că atunci când te consideri vinovat de o situație fără ieșire din viața ta, automat vei începe să te biciuiești. Și crede-mă o vei face până când ceva din tine se va rupe iremediabil în bucăți.

Autoflagelarea este o practică des întâlnită, și credeți-mă, din ce în ce mai puțini oameni consacrați unei vieți pioase o practică. Cel mai des o practicăm noi, oameni obișnuiți, cu probleme obișnuite.

Ca să rezum cumva cele scrise mai sus, ei bine, consider că atunci când aruncăm vina pe Dumnezeu pentru nenorocirile noastre procedăm neînțelept, și croim în noi înșine loc depresiei; când dăm vina pe alții ne transformăm în victime sigure, iar când vom da vina pe noi înșine ne vom autoflagela fără milă.

Explicația viabilă în cazul suferințelor noastre nu se rezumă la vinovați. Suferințele noastre sunt menite pentru o vreme pentru a edifica în noi ceea ce este mai de preț decât mult aur curat: caracterul.

Răspunsul nu este în identificarea vinovaților, ci în identificarea aportului situației sau suferinței respective la clădirea caracterului nostru.

De cele mai multe ori suferința este o binecuvântare bine deghizată.