M-am revăzut cu marea albastră

Marea are farmecul ei aparte. O constanta a copilăriei, așa cum a fost în cazul meu – grație unor părinți preocupați de starea de bine a copiilor lor – este de dorit să rămână o constantă a vieții de adult întrucât ascunde frumuseți și doruri aparte.

Îmi place marea. Cu valurile ei înspumate și neodihnite, cu scoicile ei prezente din plin sub tălpile obișnuite prea mult parcă în confortul sandalelor pline de nisip auriu, cu pietrele ei tăioase lucind a visare zglobie.

Mă încântă marea cu mirosul ei a sare albă cristalină. Îmi aduce în prim plan momentele de extaz ale copilăriei și stări de neuitat.

Sunt în sufletul mării și marea este în sufletul meu. Chiar atunci când contextul nu mi-a permis să îi calc tărâmul de basm, când împrejurările m-au ținut departe de ea, i-am dus dorul. Mi-era dor de atingerea ei de copilă cu ochii verzui indecis, de cântul ei melancolic, furios pe alocuri, de digul ce mușca din ea cu nesaț, și de plaja-i cu ale ei fine urme de pași străvezii.

Mi-este dor de marea albastră acum când stau  la a condeiului masă de scris obosit de ruina timpului ce se scurge departe de ea. Eu dorm noaptea, ea nu. Eu cânt rar, ea desigur nu. Ea e tainic sfetnic de veghe. O iubită minune.

Îmi va fi dor de mare când pe șinele trenului voi păși zgomotos către casă. Pentru că marea ea, mi-a fost casă, refugiu, iubită și dor.

Îmi va fi dor de mare când iubirile mele-mi vor fi cântat ale lor doruri toate.

Mi-a fost dor. Mi-e acum. Și-mi va fi.

Nesfârșit!