Învățând să iubim pe de-a-ntregul

Ne fascinează poveștile de dragoste reușite și tot ele ne inspiră să iubim. De cele mai multe ori însă atunci când iubim o facem parțial, nu integral. O facem egocentric, nu iubim dezinteresat suntem zgârciți în a ne afișa sentimentele, iubim dar nu la intensitate maximă.

Rădăcinile problemei sunt ancorate desigur undeva în trecut. Undeva am greșit în felul în care am înțeles dragostea la nivel conceptual. Adeseori definim dragostea prin prisma sentimentelor contradictorii pe care le avem față de o persoană. Alteori definim dragostea ca pe o avalanșă de sentimente puternice. Uneori definim dragostea ca pe o puternică atracție. Dar haideți să fim serioși. Acestea sunt semne că dragostea se află într-un stadiu incipient. Nicidecum că iubim autentic.

Dragostea în sine, dragostea care i-a ținut pe bunicii noștri împreună o viață întreagă, acesta este dragostea reală, neperisabilă. Cea care nu trece după trei ani. Mai în glumă, mai în serios, se spune că atât durează dragostea.

Dragostea bunicilor noștri ar trebui să reprezinte subiect de film de mare succes, nu dragostea de tip Holywood.

Motivul succesului predecesorilor noștri în dragoste este simplu.

Dragostea este o decizie. Cea mai importantă decizie pe care ai luat-o vreodată.

Decizia de a rămâne neclintit lângă omul pe care l-ai ales o viață întreagă, fără să lași loc de extra opțiuni. Dragostea fidelă, reală, în care te investești cu absolut tot ce ești. Dar ca să ajungem acolo, consider că avem de parcurs câteva etape importante:

1. Să ne iubim pe noi înșine fără rezerve.

2. Să ajungem să iubim cu toată ființa.

2. Să-l iubim pe cel de lângă noi pe de-a-ntregul.

Ca sa-l poți iubi pe celălalt autentic, e nevoie să te iubești pe tine suficient de mult, așa încât să nu-ți transformi partenerul într-o continuă sursă de împlinire. Când te simți complet și fericit în solitudine, nu-ți vei mai vedea partenerul ca pe o cârjă fără de care nu poți înainta în viață sau fără de care viața nu are sens. Asta înseamnă să te accepți și să te iubești pe tine însuți fără rezerve.

Când iubești cu toată ființa, senzația pe care o trăiești este aceea de salt în gol. Ca saltul la trapez într-o arenă de circ. Nu știi niciodată dacă cel în care ți-ai investit sentimentele are mâinile transpirate, dacă te va prinde sau dacă nu. E o problemă de încredere.

Cei mai mulți dintre noi nu reușesc să se descătușeze în a iubi deoarece nu au suficientă încredere în partenerii lor. De exemplu trăim într-o lume atât de ciudată, în care premisele sunt că toate femeile sunt ușoare, și toți bărbații, dar absolut toți, sunt niște animale. Plecând de la premisele acestea într-o relație, relația în sine este compromisă.

De ce alegem să iubim sărăcăcios când putem iubi pasional și trăi cele mai frumoase și intense povești de dragoste? De ce să intrăm într-o relație cu sufletele stafidite de incertitudini și îndoială?

Pe de altă parte, trebuie să învățăm să iubim pe cel de lângă noi pe de-a-ntregul. Oamenii dragi din viața noastră vin la pachet cu tot felul de ciudățenii. Unele de-a dreptul simpatice, altele de nesuportat. Ideea este că omul de lângă mine trebuie luat ca atare, acceptat și iubit cu tot ce este el. El și cu toate ciudățeniile lui.

Iubești la el că are ochii de culoarea cerului, dar nu iubești faptul că nu știe să își asorteze hainele. Te-ai întrebat vreo dată care este rolul tău în viața lui? Nu cumva am uitat că atunci când iubim îmbrățișăm omul de lângă noi pe de-a-ntregul, și îi suntem complementari?

Sfatul meu este să iubim dezinhibat. Autentic. Valoros.

Pentru că ura, cum bine spune Chirilă, nu naște copii. Pentru binele copiilor noștri, de dragul dezvoltării lor armonioase să iubim pe de-a-ntregul. Fără rezerve!