Decizia de a crește ca părinte de dragul copilului

Copiii cresc – este o afirmație adevărată. Cresc cu repeziciune, și privind la felul în care se dezvoltă ei, timpul parcă se comprimă. Mai mereu te regăsești în postura de părinte nepregătit să faci față schimbărilor care se petrec în ei. Atât în interior cât și la exterior.

Schimbările și noutatea în viața copiilor sunt elemente ce au un grad minim de predictibilitate. Poți intui schimbările dar nu le poți anticipa anvergura.

Poți iubi doar așa cum numai un părinte o poate face și, de dragul copilului tău, poți să te adaptezi la caracteristicile noutății în sine, însă numai dacă nu dezvolți o atitudine de om pasiv, resemnat. Și aceasta pentru că resemnarea nu aduce nimic bun cu sine. Nici pasivitatea.

Soluția este să crești și să înveți odată cu ei. Cineva spunea că începi să mori puțin câte puțin atunci când ai încetat să mai înveți. Când ai încetat să mai crești.

Consider că a învăța despre copilul tău și mai înainte de aceasta, de a-l cunoaște în profunzime, este o călătorie minunată care nu are sfârșit. Iar ceea ce descoperi despre și prin el are caracter de miracol. Dovedit.

Opinia mea este că în relația părinte-copil se naște o dilemă: cine crește de fapt? Răspunsul este simplu aici. Creștem împreună. Dacă regăsești dilema aceasta în analiza propriei vieți, sau răspunsul simplu enunțat, te invit să ne spui și nouă cum și în ce situație ai constatat că ai crescut alături de copilul tău.

Sunt situații în viață când, din pricina copilului tău, recurgi la schimbări majore în ceea ce privește mentalitatea. Mentalitatea sau filozofia de viață  poate deveni o barieră în calea cunoașterii copilului tău. Atunci este cazul să te adaptezi.

Copiii au harul acesta de a ridica întrebări al căror răspuns nu îl cunoaștem încă, pentru că noi înșine nu ne-am confruntat niciodată cu întrebarea respectivă. Nu am pus niciodată problema astfel, sau nu am privit niciodată problema din perspectiva copilului nostru.

Se spune că dacă nu ești în stare să traduci în cuvinte simple lucruri complicate, acele lucruri complicate pe care nu le poți explica, de fapt sunt concepte pe care nu le-ai înțeles niciodată suficient de bine. Practic un copil te provocă să te cunoști mai bine.

Un copil te solicită atât intelectual cât și emoțional și o face la modul inocent, fără să anticipeze că resursele tale sunt limitate. De fapt aceasta este realitatea. Suntem limitați. În special ca părinți. Îți trebuie o doză mare de curaj și de smerenie să recunoști că nu le știi pe toate, că ai încă mult de învățat, că nu ești perfect. Și ca să o poți face trebuie să fii deschis la minte.

Povesteam cu un viitor tătic și ajungeam împreună la concluzia că cel mai bun răspuns la întrebările copiilor este ”Dar tu ce crezi despre asta?”. Să îl ajuți să gândească, să îi oferi cadrul adecvat în care să își formeze convingerile, să îl corectezi cu răbdare, devotament și nesfârșită dragoste atunci când este cazul. Acesta este, poate, cel mai adecvat și cel mai puțin practicat mod de a ajuta un copil să gândească în loc să preia răspunsuri ”de-a gata”, să capete încredere în propriile raționamente, în loc să caute validare și aprobare în exterior la tot pasul.

Pentru a înțelege mecanismul gândirii unui copil, este nevoie să te transpui în pielea lui, să te implici în jocurile lui și să citești mult pe teme de parenting. Vei renunța astfel la prejudecăți când vei afla, printre altele, că nu există ”copil rău” și că, atunci când acesta refuză să-ți urmeze sfaturile, o face din considerente pur afective, pentru că în mintea lui nu sunt încă formate conceptele de ”bine” și ”rău” și nici ideea de ”cauză-efect”; copilul, așadar, nu se gândește la implicațiile propriului comportament asupra altora sau asupra lui însuși. Este nevoie de mult tact și răbdare, pentru a-l ajuta pe micuț să înțeleagă aceste lucruri complexe și de disponibilitatea de a învăța continuu.