Cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine

„Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine.”
Când Immanuel Kant afirma faptul că sunt două lucruri care îi umplu sufletul cu o mereu nouă şi crescândă admiraţie (cerul înstelat şi legea morală) am impresia că se referea la realitate, mai exact, la ceea ce este cu adevărat real, dincolo de orice iluzie trecătoare şi perisabilă.  Pe de o parte, realitatea în  transcendenţa ei, ceea ce abia intuim şi mai presus de om (cerul înstelat) şi realitatea în imanenţa ei, acel aspect constant conţinut în om şi generat de propria „lui” conştiinţă (legea morală).
Se vorbeşte adesea despre oameni care au sau nu conştiinţă la fel cum se consideră faptul că oamenii au suflet sau iubire, asta pentru că limbajul nostru este la fel ca noi, preponderent egocentric. Totuşi, în realitate, conştiinţa nu este ceva ce deţinem, ci acel aspect imuabil din om, acea scânteie divină care ne deţine. Noi (sau mai bine spus, aspectele noastre inferioare) suntem ai conştiinţei iar nu conştiinţa a noastră.
Legea morală este  conştiinţa în acţiune, călcarea de lege sau pervertirea legii este egoul în acţiune, acel eu mic ce se consideră separat şi mai presus de toţi.
În ce priveşte egoul, Einstein avea o vorbă: cu cât  cunoaşterea este mai mare, cu atât egoul este mai mic şi cu cât cunoaşterea este mai mică cu atât egoul este mai mare. Acest lucru l-a descoperit şi Socrate în momentul în care a afirmat că tot ce ştie e că nu ştie nimic şi nici asta nu ştie bine. Şi Socrate este unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichităţii.
Mărimea egoului este invers proporţională cu mărimea sufletului. Referitor la asta Grigore Moisil avea o vorbă: „Oamenii mari nu s-au considerat niciodată mari, oamenii mici nu s-au considerat niciodată mici.” De ce? Pentru că oamenii mici au un ego mare iar oamenii cu adevărat mari au un ego mic. E simplu. Am divagat un pic pe seama egoului pentru că acest aspect al personalităţii noastre este singurul care se opune conştiinţei şi implicit practicării moralităţii.
Când vorbim de legea morală ne putem uşor referi la etica despre care vorbesc toate religiile lumii, inclusiv budismul, dacă ne referim la el ca la o religie.
Cam ce ar conţine legea morală?
Respectul faţă de viaţă sub toate formele ei (să nu ucizi), adevărul (Să nu minţi), onestitatea, care include cumva şi adevărul (să nu furi, să nu comiţi adulter…..). Ar urma moderaţia, echilibrul (Să nu fii desfrânat). Moderaţia a descoperit-o şi Buddha în timpul ascezei sale duse la extremă când a înţeles că o coardă prea întinsă se poate rupe iar o coardă prea slabă nu poate cânta. Gurmandismul, de pildă, este opusul moderaţiei. Orice exagerare este opusul moderaţiei, fie în sens negativ, fie în sens pozitiv.
Iisus a simplificat toate aceste reguli contrăgându-le în una singură: iubirea. Mai exact, să-l iubim pe Dumnezeu, să ne iubim aproapele şi să ne iubim pe noi înşine. Când iubirea este reală, autentică şi nu se confundă cu egoismul şi posesivitatea tot ceea ce facem este moral. De aceea sfântul Augustin spunea: „Iubeşte-l pe Dumnezeu şi fă  ce vrei”.
Cea mai simplă şi cea mai eficientă definiţie a moralităţii ne-a lăsat-o tot Iisus: „ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” pentru că, să nu ne înşelăm singuri, „ceea ce seamănă omul, aceea va şi culege”. Însăşi înţelepciunea populară afirmă acelaşi lucru în termeni negativi: „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. De ce? Din acelaşi motiv: pentru că ceea ce facem altora inconştient ne facem nouă înşine. Nu pot să nu remarc faptul că aceste afirmaţii pun omul într-o stare de conştientizare şi empatie, îl „obligă” cumva să se pună în locul celuilalt şi să se întrebe: cum m-aş simţi eu dacă aş fi tratat aşa cum îi tratez pe ceilalţi?
Totuşi, cum ne dăm seama dacă legile morale au într-adevăr valoare absolută sau sunt doar nişte convenţii umane scornite de cei care le încalcă pentru a putea manipula mulţimea?
Dacă stau bine să mă gândesc unui hoţ nu i-ar plăcea să fie furat. Ar fi mai puţin realizat sau poate chiar ar ieşi în pierdere. Niciunui mincinos nu i-ar plăcea să fie minţit, cu atât mai puţin unui criminal să fie ucis.
În aceste aspecte tot Kant ne elucidează.  În „Critica raţiunii practice” el explică faptul că legea morală produce armonie în univers iar încălcarea ei autodistrugere şi haos. Dacă luăm oricare dintre legile mai sus enumerate şi le generalizăm realizăm faptul că acestea produc armonie în univers, sunt deci constructive iar opusul lor dizarmonie, cu alte cuvinte, sunt distructive. Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar minţi? Nimeni nu ar mai cunoaşte adevărul. Am intra probabil in colaps,  nu ar mai exista un dram de încredere între oameni şi nici comunicare. Dar dacă toată lumea ar spune adevărul? Am asista la extincţia clasei politicienilor? :) Adevărul e că dacă toată lumea ar spune adevărul, oricât de dureros ar fi, relaţiile interumane s-ar îmbunătăţi considerabil.
La fel. Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar ucide? Probabil că în câteva decenii am asista la extincţia speciei umane şi a celorlalte specii. Dar dacă nimeni nu ar mai ucide? Unii probabil ar spune că ne-am înmulţii prea mult şi am secătui resursele planetei, pe scurt tot extincţie, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Dumnezeu nu dă cu zarul. Venirea sufletelor care experimentează viaţa terestră nu este nici aleatoare nici ieşită de sub control.
Nu cred că mai este nevoie să întreb ce s-ar întâmpla dacă toţi oamenii ar fi oneşti cu ei înşişi şi cu semenii lor. Sau ce s-ar întâmpla dacă am reuşi cu toţii să iubim? Deja am vorbi despre o societate ideală în deplină armonie cu universul. Dacă ne-am imagina o căruţă cu patru roţi, dintre care trei perfect rotunde şi una pătrată, umanitatea, la stadiul de evoluţie la care se află, este tocmai acea roată pătrată. Chiar dacă toate celelalte roţi sunt funcţionale căruţa nu se poate urni din loc. Are o roată pătrată. Drumul de la pătrat la cerc este extrem de anevoios. Trece prin pentagon, hexagon, heptagon, octagon şi tot aşa până pătratul capătă atât de multe laturi încât fiecare latură devine efectiv un punct. În momentul de faţă, oamenii, prin felul lor de viaţă sunt în disonanţă cu universul care ne conţine întocmai ca o rotiţă stricată într-un mecanism perfect.
Pe de altă parte legea morală a constituit baza tuturor sistemelor legislative din toate timpurile şi din toate contextele sociale cunoscute de istorie. Avem pe de o parte o etică atemporală iar pe de altă parte diverse exprimări ale acesteia în diverse contexte socio-temporale. Partea interesantă în toată povestea asta este faptul că aceste societăţi nu puteau comunica foarte bine între ele şi, prin urmare, nici nu puteau prelua informaţii unele de la altele. Între sistemul legislativ iudaic iniţiat de Moise şi Codul lui Hammurabi nu există deosebiri de esenţă ci doar de formă iar Moise a fost iniţiat în Egipt, nu în Babilon. Mai târziu China cunoaşte etica promovată de Confucius. Înclin să cred că toate aceste asemănări de paradigme nu se bazează pe interacţiuni culturale ci manifestarea plenară a conştiinţei în toţi aceşti lideri.
Toate aceste argumente mă duc la concluzia, conform căreia, legea morală reprezintă o manifestare a conştiinţei umane din toate timpurile şi toate locurile. Ea nu este scornirea unei elite care o încalcă constant doar din dorinţa de a manipula turma.
De ce este importantă respectarea legii morale? 
În primul rând pentru că atunci când vorbim despre moralitate vorbim despre adevăruri imuabile cu caracter universal sau universalii iar respectarea lor conferă Universului ordinea şi armonia necesare convieţuirii.
În al doilea rând pentru că acţiunile noastre, aşa cum am afirmat mai sus, au un efect de bumerang, se întorc în timp împotriva noastră. Altfel spus, viaţa are un caracter compensator. Sub o formă sau alta primim ceea ce dăruim. Un om imoral este în esenţă sado-masochist pentru că îi răneşte pe ceilalţi şi pe sine însuşi.
În al treilea rând pentru că ne ajută să ne creăm contexte din ce în ce mai favorabile dezvoltării noastre dacă ne gândim la legea rezonanţei sau a atracţiei universale. În limbaj popular, cine se aseamănă se adună. Un om care, de pildă, începe să fie onest, treptat se va autoexclude din cercurile vicioase pentru că nu mai rezonează cu ele şi, chiar dacă nu se va autoexclude, orice sistem corupt îl va „regurgita”. Iar când unele legături se destramă, altele noi, mai potrivite, se încheagă.
Ce-aş mai putea spune la final? Ştiţi care este culmea eticii? Poate vă aşteptaţi la un banc dar departe de mine această intenţie. Am să răspund la această întrebare parafrazându-l tot pe Iisus: culmea eticii este să facem bine celor ce ne fac rău, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să iubim pe cei ce ne urăsc şi aşa mai departe. La prima vedere pare o absurditate, dar practicând acest fel de a fi ne facem în primul rând bine nouă înşine prin faptul că nu ne mai lăsăm consumaţi de negativitate iar pe de altă parte le facem bine semenilor prin faptul că nu mai perpetuăm negativitatea. Legea talionului este demult expirată. „An Eye for an Eye Will Make the Whole World Blind.”
Acest articol aparţine lui Florin Mangu. Alte articole scrise de Florin le puteţi găsi pe blogul său rotitacuzimti.blogspot.com