Cronica de film, Reviews

”Midnight in Paris” sau nostalgia trecutului

Am ales să vizionez acest film al lui Woody Allen din întâmplare. Spun ”din întâmplare” pentru că îmi doream să văd ceva care să mă facă să visez, obosită de rutina vieții și fiind, eu însămi, o fire idealistă și romantică.

Și, cum nimic nu e întâmplător, am dat peste acest film care m-a captivat din prima clipă. Nu pentru că iubesc Parisul în mod special – nu-l consider singurul simbol al romantismului și cred că în orice colț al lumii poți umbla pe străzi când plouă alături de omul iubit.

Filmul m-a captivat prin maniera în  care este realizat – o pendulare continuă între prezent și trecut, emanând entuziasm contagios și o modalitate extrem de personală (prin experiență directă) de satisfacere a curiozității  de cultură.

Pe de altă parte, filmul este plin de umor, începând de la cuplul plin de contraste care se află în prim-plan (Gil Pender, jucat de Owen Wilson și Inez, interpretată de Rachel McAdams). El – un romantic îndrăgostit de Paris și de cultura acestuia, ea – o fată de bani gata, plină de ifose și pretenții. Ajunși în pragul nunții, cei doi constată, cu fiecare interacțiune pe care o au, că nu au prea multe în comun.

Filmul atinge savoarea maximă atunci când Gil urcă într-o mașină veche care îl transportă în epoca lui Hemingway, Fitzgerald și Picasso. În imaginație sau în realitate, eroul nostru ajunge să frecventeze un cerc de intelectuali celebri, repetând călătoria cu vehiculul-minune. În acest mod, își validează valoarea de scriitor, cerând păreri marelui Hemingway, apoi ajunge să se îndrăgostească (platonic) de Adriana, amanta lui Picasso și a multor altor personalități ale vremii.

Ironic sau nu, Inez pare plictisită de personalitatea lui Gil și refuză să ia parte la aventurile sale nocturne, deși acesta încearcă s-o introducă în mediul său. În cele din urmă, relația ciudată a celor doi se destramă, atunci când Inez are o aventură cu un prieten pseudo-erudit pe care îl admiră.

Ceea ce constată Gil atunci când ia contact cu lumea intelectuală a trecutului, este că nimeni nu este mulțumit de prezent și că toți privesc cu nostalgie la vremuri demult apuse pe care le găsesc mai fermecătoare și mai interesante. În timpul unei călătorii alături de Adriana în ”La Belle Epoque”, ajunge la concluzia că atunci când nu ești mulțumit de prezent, nimic nu te va mulțumi, în cele din urmă. Adriana alege să rămână în trecut, iar Gil se întoarce în prezent și astfel, drumurile celor doi se despart.

În spatele situațiilor amuzante și a călătoriilor imaginare se ascunde, în cele din urmă, o criză de identitate – Gil nu-și cunoaște valoarea și nici nu e pregătit să ia decizii majore (de exemplu, căsătoria), iar periplul lui este menit să-i elucideze aceste necunoscute.

Alege să fie fericit făcând ceea ce-i place cu adevărat, în loc să scrie scenarii de film la Hollywood doar pentru că este plătit bine. Văzând că poate fi un romancier de valoare, Gil trece la etapa următoare și constată că idila sa nu este menită să dureze, de vreme ce are atât de puține lucruri în comun cu Inez și își petrece majoritatea timpului departe de ea. Își stabilește astfel o traiectorie onestă atât în viața profesională, cât și în viața intimă.

În cele din urmă, Gil își regăsește fericirea, fapt care îl ajută să nu mai alerge după himerele trecutului căutând-o. Ajunge să trăiască în prezent, pentru că prezentul îl mulțumește. Acesta este mesajul filmului și lecția de viață ci care ”plecăm acasă” după ce îl vizionăm.

Așadar, vă recomand cu drag ”Midnight in Paris”!

 

Cast Away Naufragiatul
Cronica de film, Reviews

Cast Away – Naufragiatul: Un film de excepție

Cast Away, este  ”Naufragiatul”.

Da, este vorba de cel de-al doilea film al lui Tom Hanks, unul dintre actorii mei favoriți, film realizat în regia lui Robert Zemeckis. Ultima lor colaborare le-a adus un succes fulminant în anul 1994 odată cu apariția multiplului câștigător de Oscar – Forest Gump.

Cast Away este o poveste reușită, portretizând istoria unui om naufragiat departe de civilizație. Când se întoarce la realitatea civilizației din el mai rămâne însă doar o simplă epavă.

Întreaga acțiune a filmului se sprijină pe umerii lui Tom Hanks, care are rolul principal.

Hanks joacă rolul lui Chuck Noland un angajat de la compania Fed Ex Express. Este omul a cărui viață gravitează în jurul ceasului. Întotdeauna gata de acțiune. În momentul acesta sortează coletele în Rusia, că în momentul imediat următor să livreze atât de necesarele vaccinuri în Malaezia.  Are un stil de viață alert care nu lasă prea mult loc liber unei vieți active din punct de vedere social.

Fără ca asta să conteze prea mult, Chuck se află  într-o relație fericită cu prietena lui Kelly, (Hellen Hunt), care la un moment dat ajunge la exasperare când cei doi nu reușesc să termine o masă de seară deoarece pagerul lui intră în alertă. Și nu era vorba de o cină oarecare, ci de cina din seara de Crăciun. După ce o cere în căsătorie în acea seară specială pe Kelly, Chuck este chemat la datorie. La aeroport îi spune lui Kelly că se va întoarce. Ultimele lui faimoase cuvinte.

Avionul în care călătorește Chuck este prins într-o furtună puternică și se scufundă în ocean. Chuck supraviețuiește cu ajutorul unei veste de salvare, și este purtat de valuri, în derivă până pe țărmul unei insule.

Singur, Chuck trebuie să aducă laolaltă fiecare resursă de care dispune, pentru a supraviețui.

Naufragiatul este una dintre cel mai frumoase povești despre supraviețuire ecranizate vreodată.

Fără să știe unde se află, Chuck scrie pe nisipul plajei insulei cuvântul HELP, strigând practic după ajutor către nimeni și nicăieri. Își petrece cea dintâi noapte pe insulă înconjurat de sunetul valurilor și de chemările păsărilor. Explorează insula, și adună toate coletele aduse la mal de valuri pentru a-și întocmi cele dintâi provizii. Sparge o nucă de cocos, procedeu care îl epuizează de-a dreptul. Pescuiește și se adăpostește în peșteri. Reușeșete să își provoace o rană. Dar momentul de reală încântare îl constituie momentul focului.

Ceeace face prestația lui Hanks de-a dreptul remarcabilă este tăcerea aprope absolută în care se petrece acțiunea filmului. Ceea ce face izolarea sa mult mai expresivă și mai ciudată.

Regizorul aduce în prim plan o metodă neobișnuită de a atrage atenția asupra deteriorării stării emoționale ale lui Chuck. O minge de volei care atinge la rândul ei malurile insulei pustii. O minge de volei care se numește Wilson. Wilson devine un personaj în poveste. Devine singurul camarad al lui Chuck, față de care acesta din urmă dezvoltă o afecțiune specială.

Potrivit imdb.com  filmările au fost intrerupte vreme de aproape un an, răstimp in care actorul a trebuit sa slabeasca aproximativ 20 de kilograme și să își lase părul și barba lunga.

Metoda de evadare de pe insula pustie a fost una inteligentă, construindu-și o plută din lemn, și folosind un capac de toaletă pe post de pânză. Toate ar fi decurs liniștit și frumos, însă o furtună puternică îi destabilizează pluta și Wilson, companionul său nedespărțit pe perioada celor patru ani de izolare se pierde în tumultul valurilor. Momentul în care îl pierde pe Wilson are o încărcătură emoțională specială. Chuck în cele din urmă este salvat.

Povestea însă nu se termină aici.

Odată ce Chuck revine acasă nevătămat, realizează că lumea lui s-a modificat dramatic în absența sa. Kelly s-a recăsătorit, iar Chuck nu mai e sigur de locul său în lume. Sfârșitul nu este unul neapărat fericit, revenirea lui Chuck lăsându-ne un predominant gust amar.

Dacă nu ați vizionat încă ”Naufragiatul”, ați ratat o minunată poveste clasică rescrisă într-o partitură modernă. Este o poveste minunat țesută pe marginea subiectului supraviețuirii, ceea ce o face o narațiune captivantă de la un capăt la celălalt.

Pentru rolul din acest film, Tom Hanks a fost recompensat cu un Glob de Aur, o nominalizare la BAFTA și una la „Cel mai bun actor într-un rol principal”, la cea de-a 73-a Gală de decernare a Premiilor Oscar.

Memoriile unei gheișe
Cronica de film, Reviews

Memoriile unei gheișe

De ce Memoriile unei gheișe, mă veți întreba. Este un film cu și despre femei, un film pe care puțini bărbați au răbdare să-l vizioneze. Iar eu vă voi răspunde că merită vizionat din cel puțin două motive: pentru că lumea bărbaților și a femeilor nu sunt lumi diferite și pentru că lumea exotică a Asiei celui de-al doilea război mondial reprezintă pentru mulți o enigmă.

Am urmărit acest film și în calitate de soț, dorind să aflu mai multe despre dedesubturile sufletului unei femei și fiind convins că există principii general valabile pentru femeile de pretutindeni și dintotdeauna. Nu m-am înșelat gândind astfel- soția mea, alături de care am vizionat filmul, mi-a confirmat. Fiind o fire empatică, nu i-a fost greu să se plaseze în pielea personajului pricipal, căutând să-i înțeleagă trăirile.

Filmul este despre un copil căruia i-au murit părinții și pe care protectorii legali îl vând unei case de gheișe. Un copil dezrădăcinat, căruia i se răpește libertatea și care e obligat să trăiască o viață pe  care, la început, o respinge. Caută fără succes să evadeze din spatele porților zăvorâte, iar invidia și uneltirile unei gheișe mai în vârstă o condamnă la o viață mediocră, unde nici măcar șansa de a deveni gheișă nu i se acordă. Ceea ce îi dă putere unei  fetițe de 9 ani să meargă mai departe este puterea iubirii. Pe podul unui râu, întâlnește un bărbat de o bunătate ieșită din comun, un om pe care speră să-l reîntâlnească și să-l răsplătească după ce va fi devenit o gheișă de succes. Această speranță îi dă forță să creadă în ea însăși, chiar și atunci când șansele îi sunt minime.

Chyio este menajeră până la vârsta de 15 ani, timp în care fetele învățau arta dansului, a muzicii și eleganța gesturilor. La vârsta de 15 ani, Chyio este remarcată de o altă gheișă de succes care îi apreciază frumusețea- în mod special ochii de un albastru intens, neobișnuiți pentru lumea asiatică. Evoluând rapid, Chyio devine ”o operă de artă în mișcare”- așa cum numește mentora ei gheișele – și primește numele Sayuri. Vânată de invidia și planurile malefice ale lui Hatsumomo (gheișa rivală), Sayuri reușește să se facă remarcată în înalta societate și devine, în scurtă vreme, cea mai căutată gheișă a locului. Își vinde ”Danna” (virginitatea) cu o sumă record, răscumpărând astfel prețul cu care fusese cumpărată, precum și toată investiția în educația sa.

În cercurile din înalta societate, Sayuri îl reîntâlnește pe Președinte- așa cum era numit bărbatul pe care îl întâlnise cândva pe pod. Fiind agreată de prietenul cel mai bun al acestuia, Sayuri nu are acces la inima bărbatului iubit. Viața îi creează însă circumstanțe favorabile, după ani de așteptare, timp în care gheișa e nevoită să se refugieze din cauza războiului și să-și câștige existența prin muncă fizică. Sayuri este căutată de Președinte și de prietenul acestuia pentru a-i ajuta să atragă investitori americani pentru fabrica lor. În cele din urmă, Sayuri ajunge în brațele bărbatului iubit, dovedind aceeași candoare și inocență ca fetița de pe pod. Mărturisirea iubirii ascunse atâția ani îi oferă femeii fericirea care le este interzisă gheișelor.

Memoriile unei gheișe
Memoriile unei gheișe I Sursa

Consider Memoriile unei gheișe o ilustrare perfectă a sufletului feminin a cărui sete supremă este cea după iubire, bunătate și protecție. Tocmai aceste nevoi le erau refuzate gheișelor din acea vreme- majoritatea fiind femei nefericite sau care erau nevoite să-și consume iubirea în secret, de vreme ce nu se puteau căsători. Sayuri este însă o excepție de la regulă, o dovadă că iubirea poate transcende orice bariere culturale sau de mentalitate.

Dacă ai văzut filmul sau ai citit cartea Memoriile unei gheișe, spune-mi ce anume ți-a atras atenția, ce ți-a plăcut sau displăcut, ce anume ți-a dat de gândit. Aștept cu interes comentariile tale.